Cum a apărut romanul polițist: de la Poe la Agatha Christie

În aprilie 1841, o revistă din Philadelphia a publicat o povestire despre două femei ucise cu sălbăticie într-un apartament din Paris. Ușa era încuiată pe dinăuntru, iar martorii auziseră o voce pe care nimeni nu o putea recunoaște. Misterul îl rezolvă un tânăr ciudat, care nu iese din casă decât noaptea. Povestirea se numea „Crimele din Rue Morgue”, iar autorul ei, Edgar Allan Poe, tocmai inventase un gen literar.

Ce a inventat Poe

Crime existau în literatură de mii de ani. Nou la Poe era felul în care era construită povestea. În centrul ei nu se afla crima, ci raționamentul prin care cineva ajunge la adevăr.

Detectivul lui, C. Auguste Dupin, are aproape toate trăsăturile pe care le vom regăsi apoi la urmașii lui. Este un amator genial, mai inteligent decât poliția și puțin excentric. Povestea e spusă de un prieten care îl admiră și care, ca și cititorul, nu înțelege nimic până la explicația finală. Misterul este „imposibil”, o crimă într-o cameră încuiată. Iar la sfârșit, detectivul arată cum ajunsese la soluție.

Poe a mai scris doar două povestiri cu Dupin. Lui însuși nu i se părea o realizare foarte importantă. Formula însă a rămas.

Poliția intră în roman

În deceniile următoare, poliția modernă abia se forma. Scotland Yard, poliția Londrei, avea din 1842 o mică secție de detectivi, iar jurnaliștii și scriitorii erau fascinați de ei. Charles Dickens l-a creat în Casa umbrelor pe inspectorul Bucket, unul dintre primii polițiști din romanul englez.

În Franța, Émile Gaboriau a publicat în anii 1860 romane cu Monsieur Lecoq, un polițist care studiază urmele de pași și indiciile lăsate la locul faptei. În Anglia, Wilkie Collins a publicat în 1868 Piatra lunii, povestea unui diamant indian furat dintr-o casă de la țară. Este considerat adesea primul mare roman polițist englez. Povestea e spusă pe rând de mai mulți martori, iar fiecare știe doar o parte din adevăr.

Sherlock Holmes și revista care l-a făcut celebru

În 1887, un tânăr medic din Southsea, Arthur Conan Doyle, a publicat într-un almanah de Crăciun un roman scurt, Studiu în roșu. Personajul principal era un detectiv amator, Sherlock Holmes, iar povestitorul, prietenul lui, doctorul Watson. Cartea a trecut aproape neobservată.

Succesul a venit în 1891, când Doyle a început să publice povestiri independente cu Holmes în The Strand Magazine, o revistă lunară ilustrată. Fiecare număr avea o poveste completă, iar cititorii nu trebuiau să fi citit episoadele anterioare. Formula era perfectă pentru o revistă. Ilustrațiile lui Sidney Paget au fixat chipul lui Holmes: slab, cu nasul acvilin, cu pipă și, în unele desene, cu șapca de vânătoare care a rămas simbolul lui.

Doyle s-a săturat repede de personaj. În 1893 l-a ucis, aruncându-l în cascada Reichenbach, din Elveția, împreună cu dușmanul lui, profesorul Moriarty. Reacția publicului a fost atât de puternică încât, după câțiva ani, a scris Câinele din Baskerville, iar în 1903 l-a readus pe Holmes la viață.

Holmes a adăugat formulei lui Poe un element nou: metoda. El nu doar ghicește, ci observă detalii pe care alții nu le văd, precum noroiul de pe pantofi, cenușa de țigară sau bătăturile de pe degete, și trage concluzii din ele. Pentru cititori, o asemenea gândire părea aproape științifică.

Epoca de aur și regulile jocului

După Primul Război Mondial a urmat perioada numită „epoca de aur” a romanului polițist. În 1920, Agatha Christie a publicat primul ei roman, Misterioasa afacere de la Styles, cu detectivul belgian Hercule Poirot. A scris apoi zeci de romane și a devenit, după numărul de exemplare vândute, unul dintre cei mai citiți autori din toate timpurile.

În epoca de aur, romanul polițist a devenit un joc între autor și cititor. Toate indiciile trebuiau să fie puse la vedere, iar cititorul atent trebuia să poată ghici singur. În 1929, scriitorul Ronald Knox a publicat, pe jumătate în glumă, „zece porunci” ale genului. Printre ele: criminalul trebuie să apară devreme în poveste, iar detectivul nu are voie să rezolve cazul printr-o întâmplare sau o intuiție inexplicabilă.

Un an mai târziu, la Londra a fost înființat Detection Club, un club al autorilor de romane polițiste. Membrii depuneau un jurământ ceremonios că vor respecta regulile. Agatha Christie a fost printre membri. Ea a încălcat însă regulile chiar înainte: în Uciderea lui Roger Ackroyd, din 1926, finalul a stârnit scandal tocmai pentru că părea să trișeze. Astăzi e considerat unul dintre cele mai bune romane ale genului.

Detectivii duri și străzile murdare

În America anilor 1920–1930, genul a luat o altă direcție. Revistele ieftine publicau povești despre detectivi particulari care umblau prin baruri, fumau, erau bătuți și nu prea credeau în dreptate. Dashiell Hammett, fost detectiv la agenția Pinkerton, a scris Șoimul maltez. Raymond Chandler l-a creat pe Philip Marlowe în Somnul de veci, din 1939.

În aceste romane, misterul contează mai puțin decât atmosfera și decât orașul corupt în care se petrece acțiunea. Stilul lor a fost numit hard-boiled și a influențat filmul noir. În Franța, belgianul Georges Simenon a creat în același timp un alt tip de polițist, comisarul Maigret, care nu rezolvă cazurile prin deducții, ci prin înțelegerea oamenilor.

Romanul polițist astăzi

Din a doua jumătate a secolului XX, genul s-a ramificat. Au apărut romanul procedural, care urmărește munca unei echipe de polițiști, thrillerul psihologic și noir-ul scandinav. Acesta a pornit de la seria comisarului Martin Beck, a cuplului suedez Maj Sjöwall și Per Wahlöö, și a ajuns la succesul mondial al romanelor lui Stieg Larsson.

În România, cea mai iubită autoare de romane polițiste rămâne Rodica Ojog-Brașoveanu, cu personaje precum Melania Lupu, o bătrânică aparent inofensivă care rezolvă crime în București.

Oricât de mult s-a schimbat, genul a păstrat promisiunea pe care o făcea Poe în 1841: la sfârșit, totul va fi explicat. Poate că de aceea e atât de liniștitor să citești despre crime.