Sutra de Diamant: cea mai veche carte tipărită cu dată

În Biblioteca Britanică din Londra se păstrează un sul de hârtie lung de peste cinci metri, cu un text budist și o ilustrație la început. La capăt are câteva rânduri care spun când și de cine a fost făcut. Datorită lor, este cea mai veche carte tipărită din lume care poartă o dată sigură.

Un rând la sfârșit

Ultimele rânduri ale sulului, numite colofon, spun că lucrarea a fost făcută cu evlavie de un om pe nume Wang Jie, în numele celor doi părinți ai săi, pentru a fi împărțită gratuit tuturor. Data este echivalentă cu 11 mai 868.

Despre Wang Jie nu știm nimic altceva. Gestul lui era însă unul obișnuit în budism: copierea și răspândirea textelor sacre era considerată o faptă bună, care aducea merite celui care o făcea și celor în numele cărora o făcea. Tiparul permitea înmulțirea acestor merite: în loc de o copie, sute.

Ce este Sutra de Diamant

Textul este o predică atribuită lui Buddha, sub forma unui dialog cu un discipol. Tema ei principală este că lucrurile lumii sunt trecătoare și nu au o existență proprie, iar înțelepciunea adevărată taie ca un diamant iluziile minții. De aici vine numele.

Originalul a fost scris în sanscrită, în India, iar traducerea în chineză tipărită pe sul a fost făcută la începutul secolului al V-lea. Este unul dintre cele mai citite texte ale budismului din Asia de Est. Fiind scurt, era potrivit pentru a fi recitat și copiat.

Cum a fost tipărit

Sulul nu a fost tipărit cu litere mobile, ci cu plăci de lemn. Pentru fiecare porțiune de text, un meșter lipea pe o scândură netedă o foaie scrisă de un caligraf, cu fața în jos, apoi scobea lemnul din jurul liniilor, astfel încât literele să rămână în relief, în oglindă. Placa era unsă cu cerneală, iar peste ea se așeza o foaie de hârtie, care era frecată ușor cu o perie.

Sulul este alcătuit din șapte foi lipite cap la cap. Prima conține o ilustrație: Buddha predicând, înconjurat de discipoli și de ființe cerești. Liniile sunt sigure și fine, iar textul este limpede și regulat. Specialiștii care l-au studiat sunt de acord asupra unui lucru: nu este opera unui începător. În China anului 868, tiparul era deja un meșteșug matur, practicat de cel puțin un secol sau două. Exemplarele mai vechi nu s-au păstrat ori nu poartă o dată.

Peștera Bibliotecii

Lângă orașul Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la marginea deșertului, se află Peșterile Mogao: sute de grote săpate în faleză de călugării budiști, de-a lungul a o mie de ani, și pictate pe dinăuntru. Dunhuang era o oază importantă pe Drumul Mătăsii, prin care treceau negustori, pelerini și cărți din toată Asia.

Într-una dintre aceste peșteri exista o încăpere mică, ascunsă. Cândva, în jurul anului 1000, cineva a umplut-o cu zeci de mii de manuscrise, picturi și tipărituri, apoi a zidit intrarea și a acoperit-o cu o pictură. Nu se știe sigur de ce. Poate de frica unei invazii, poate pentru că textele erau vechi și uzate, dar prea sfinte ca să fie aruncate. Aerul uscat al deșertului a păstrat totul aproape intact.

În 1900, un călugăr taoist pe nume Wang Yuanlu, care se îngrijea de peșteri, a observat o crăpătură în perete și a descoperit încăperea. Astăzi este cunoscută drept Peștera Bibliotecii.

Cum a ajuns la Londra

În 1907, la Dunhuang a sosit Aurel Stein, un arheolog născut în Ungaria, care lucra pentru autoritățile britanice din India. El l-a convins pe Wang Yuanlu, cu argumente și cu o donație pentru restaurarea peșterilor, să îi vândă mii de documente, printre care și Sutra de Diamant. Un an mai târziu, sinologul francez Paul Pelliot a cumpărat și el o mare parte din ce rămăsese, alegând cu grijă textele cele mai valoroase, pe care, spre deosebire de Stein, le putea citi. Au urmat expediții japoneze și rusești.

Comorile Peșterii Bibliotecii sunt astfel risipite astăzi în biblioteci și muzee din Londra, Paris, Sankt Petersburg, Beijing și Tokio. În China, plecarea lor este privită de mulți ca un jaf. Pentru a le reuni măcar virtual, instituțiile care le dețin au pornit un proiect comun de digitizare, așa că o mare parte din ele pot fi văzute gratuit pe internet.

De ce contează

Sutra de Diamant nu este cea mai veche tipăritură cunoscută. În Coreea și Japonia s-au găsit texte imprimate mai vechi, dar fără dată sigură. Ce o face unică este combinația: o carte întreagă, completă, cu ilustrație, și cu o dată precisă scrisă chiar pe ea.

Ea arată că, atunci când Gutenberg își punea la punct presa, la Mainz, tiparul exista de multe secole la celălalt capăt al lumii. În Asia de Est, plăcile de lemn au rămas metoda principală de tipărire până în secolul al XIX-lea. Pentru o scriere cu mii de caractere, ele erau mai practice decât literele mobile.

Și mai arată ceva: unul dintre primele lucruri pe care oamenii au vrut să le facă cu tiparul a fost să răspândească gratuit un text pe care îl considerau important. Colofonul lui Wang Jie descrie, cu peste o mie o sută de ani în urmă, aceeași ambiție pe care o au astăzi bibliotecile digitale.