Dreptul de autor: cât durează și când devine o carte a tuturor

Poeziile lui Eminescu apar la zeci de edituri, în ediții de toate prețurile. Un roman publicat în 1975 apare, de regulă, la una singură. Diferența nu ține de valoare, ci de o regulă simplă: după un anumit timp de la moartea autorului, o operă devine a tuturor. Articolul de față este o explicație generală, nu un sfat juridic pentru o situație anume.

O idee de trei sute de ani

Înainte de tipar, întrebarea nici nu se punea: a copia o carte de mână era o muncă atât de grea încât nimeni nu o socotea furt. Odată cu tiparul, a devenit posibil ca un tipograf să retipărească fără niciun cost o carte pentru care altul plătise autorul.

Prima lege modernă a dreptului de autor este considerat Statutul reginei Ana, adoptat în Anglia în 1710. Pentru prima dată, dreptul asupra unei cărți era recunoscut autorului, nu tipografului, și era limitat în timp: paisprezece ani, cu posibilitatea de a fi prelungit o dată. Ideea de bază a rămas aceeași până azi. Autorul primește pentru o vreme un drept exclusiv, ca să poată trăi din ce scrie, după care opera trece în folosul tuturor.

Convenția de la Berna

În secolul al XIX-lea, legile se opreau la graniță. Un roman francez putea fi tipărit liber în Belgia, iar Charles Dickens se plângea că americanii îi publică toate cărțile fără să îi plătească nimic.

La îndemnul unei asociații de scriitori al cărei președinte de onoare era Victor Hugo, mai multe state au semnat în 1886 Convenția de la Berna. Astăzi fac parte din ea aproape toate țările lumii. Regulile ei principale:

• Protecția este automată. O operă este protejată din clipa în care a fost creată. Nu trebuie înregistrată nicăieri și nu are nevoie de semnul ©.
• Autorii străini sunt tratați ca aceia ai țării. Fiecare stat le dă autorilor din celelalte state aceleași drepturi ca alor săi.
• Există o durată minimă: viața autorului plus cincizeci de ani. Statele pot da mai mult.

Ce protejează și ce nu

Dreptul de autor protejează forma în care e exprimată o idee, nu ideea însăși. Oricine poate scrie un roman despre un tânăr vrăjitor la o școală de magie. Nimeni nu poate copia textul sau personajele unui anumit autor.

Nu sunt protejate faptele, datele, ideile, metodele și titlurile banale. Legea prevede și câteva excepții în care te poți folosi de o operă fără acord. Cea mai cunoscută este citatul scurt, cu menționarea sursei, într-o recenzie, o lucrare sau un articol.

Legea românească, la fel ca aceea a multor țări europene, deosebește două feluri de drepturi:

• Drepturile patrimoniale sunt cele din care se câștigă bani: dreptul de a tipări, de a traduce, de a adapta, de a ecraniza. Pot fi cedate unei edituri și sunt limitate în timp.
• Drepturile morale îl leagă pe autor de opera sa: dreptul de a fi recunoscut ca autor și dreptul de a se opune modificărilor care i-ar strica opera. Nu pot fi vândute, iar unele dintre ele nu se sting niciodată. Nimeni nu va putea semna vreodată „Luceafărul” cu numele său.

Cât durează

În România, ca în toată Uniunea Europeană, drepturile patrimoniale durează toată viața autorului și încă 70 de ani după moartea sa. În acest răstimp, ele aparțin moștenitorilor. Termenul nu se socotește din ziua morții, ci de la 1 ianuarie al anului următor.

La operele scrise de mai mulți autori, cei 70 de ani se numără de la moartea ultimului dintre ei.

Câteva exemple, socotite pentru anul 2026:

• Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coșbuc, Rebreanu (mort în 1944) sunt de mult în domeniul public.
• George Bacovia și Camil Petrescu au murit în 1957. Operele lor devin libere la 1 ianuarie 2028.
• Lucian Blaga și Mihail Sadoveanu au murit în 1961, deci termenul se împlinește la 1 ianuarie 2032.
• Tudor Arghezi a murit în 1967: 1 ianuarie 2038.

Alte țări au reguli diferite. În Statele Unite, pentru operele mai vechi, durata se numără de la publicare, nu de la moartea autorului, și este de 95 de ani. De aceea, aceeași carte poate fi liberă într-o țară și protejată în alta.

Domeniul public

Când termenul expiră, opera intră în domeniul public. Oricine o poate tipări, traduce, pune pe internet, adapta pentru scenă sau transforma într-un film, fără să ceară voie și fără să plătească.

Așa se explică edițiile ieftine de clasici, bibliotecile digitale gratuite, precum Project Gutenberg, și nenumăratele reinterpretări ale unor personaje ca Sherlock Holmes sau Dracula. În fiecare an, la 1 ianuarie, o nouă serie de autori devine liberă. Ziua este marcată în unele țări drept Ziua Domeniului Public.

Atenție la traduceri și la ediții

Aici se fac cele mai multe confuzii. Faptul că un autor este în domeniul public nu înseamnă că orice carte cu numele lui pe copertă poate fi copiată.

• Traducerea are propriul drept de autor. Dostoievski a murit în 1881, dar o traducere românească făcută în 1980 aparține traducătorului și va fi protejată 70 de ani după moartea acestuia.
• Prefețele, notele și comentariile unei ediții sunt opere noi, protejate separat.
• Ilustrațiile și coperta aparțin celor care le-au făcut.

Textul original al lui Creangă este al tuturor. O ediție anume, cu note, glosar și desene, nu este.

De ce 70 de ani?

Durata a tot crescut: de la 14 ani în 1710 la o viață plus 70 astăzi. Susținătorii spun că un autor trebuie să poată lăsa ceva copiilor și că editurile au nevoie de timp ca să își recupereze investițiile. Criticii răspund că un termen atât de lung nu mai încurajează pe nimeni să scrie și că are un efect nedorit: multe cărți care nu se mai vând nu pot fi retipărite, pentru că moștenitorii nu mai pot fi găsiți. Rămân blocate decenii la rând, nici în librării, nici libere.

Dezbaterea nu e încheiată, iar tehnologiile noi pun întrebări la care legile actuale nu au fost gândite să răspundă.