Cum se traduce o carte: drumul unui roman de la o limbă la alta

În Muzeul Britanic din Londra se află o lespede de piatră neagră pe care același decret a fost scris de trei ori: cu hieroglife egiptene, cu scrierea egipteană de zi cu zi și în greacă. Cercetătorii știau greaca, iar datorită ei, Jean-François Champollion a reușit în 1822 să descifreze hieroglifele. Piatra de la Rosetta e, într-un fel, cea mai celebră traducere din lume. Fiecare carte tradusă pe care o ții în mână a trecut însă printr-un proces la fel de migălos, doar mai puțin spectaculos.

Totul începe cu un contract

Înainte ca cineva să traducă vreun rând, editura trebuie să cumpere drepturile de traducere. Acestea aparțin autorului sau editurii lui originale, care le vinde, de obicei prin agenți literari, pentru o anumită limbă, o anumită perioadă și un anumit tiraj. Multe asemenea înțelegeri se fac la târgurile internaționale de carte, cum este cel de la Frankfurt.

Abia după aceea editura caută un traducător potrivit. Nu orice traducător bun se potrivește oricărei cărți. Cineva care traduce excelent romane polițiste poate să nu fie omul potrivit pentru poezie sau pentru o carte de filozofie.

În România, ca în majoritatea țărilor europene, traducerea este considerată o operă derivată, protejată de legea dreptului de autor. Traducătorul are deci drepturi asupra textului său, iar numele lui apare pe carte. De obicei este plătit pe pagina tradusă, uneori și cu un procent din vânzări.

Prima lectură: înainte de primul cuvânt

Un traducător literar nu începe cu prima propoziție. Mai întâi citește toată cartea, adesea de două ori. Trebuie să știe cum se termină povestea, ce personaje revin, ce cuvinte au o greutate aparte și ce glume sau aluzii se leagă de ceva care apare abia la final.

Apoi ia primele decizii, cele care se vor păstra pe toată cartea. Se traduc numele personajelor sau rămân cum sunt? Personajele își spun „tu” sau „dumneavoastră”? Engleza nu face această diferență, iar româna te obligă să alegi. Cum vorbește un personaj care, în original, are un dialect sau face greșeli de exprimare? Multe dintre aceste alegeri sunt notate într-un glosar, ca traducătorul să rămână consecvent pe sute de pagini.

„A spune cam același lucru”

Umberto Eco, care a fost și autor tradus, și traducător, și-a intitulat cartea despre traducere A spune cam același lucru. Titlul rezumă bine meseria. Nicio frază nu trece dintr-o limbă în alta fără pierderi. Traducătorul alege, la fiecare pas, ce poate sacrifica.

Un joc de cuvinte, de exemplu, aproape niciodată nu funcționează tradus literal. Traducătorul poate inventa un alt joc de cuvinte care să aibă același efect, poate explica gluma într-o notă de subsol sau o poate lăsa să se piardă. Fiecare variantă are un cost. Același lucru se întâmplă cu ritmul unei fraze, cu rima unei poezii sau cu o expresie care, în original, are o nuanță ironică.

De aceea, două traduceri ale aceleiași cărți pot suna foarte diferit, deși sunt amândouă corecte. Fiecare traducător aude cartea altfel. Clasicii sunt retraduși periodic nu pentru că vechile traduceri ar fi greșite, ci pentru că limba se schimbă: o traducere bună din 1950 poate suna astăzi învechită.

Când o carte pare imposibil de tradus

Unele cărți sunt cunoscute ca încercări extreme pentru traducători. Ulise, romanul lui James Joyce, este plin de jocuri de cuvinte, aluzii și limbaj inventat. În română a fost tradus de poetul Mircea Ivănescu, o muncă de mulți ani, considerată una dintre marile realizări ale traducerii românești.

Poezia ridică probleme speciale. Traducătorul trebuie să aleagă între a păstra sensul exact, rima sau ritmul, pentru că rareori le poate păstra pe toate trei. Din acest motiv, multe ediții bune de poezie străină sunt făcute de poeți.

Ce se întâmplă după traducere

Textul predat de traducător nu ajunge direct la tipar. Un redactor de carte îl citește comparându-l, pe porțiuni sau integral, cu originalul. Verifică dacă sensul a fost înțeles corect, dacă stilul e coerent și dacă româna sună firesc. Între redactor și traducător au loc adesea discuții lungi pe o singură frază.

Când are nelămuriri, traducătorul poate întreba autorul, dacă acesta trăiește și e dispus să răspundă. Mulți autori traduși în zeci de limbi primesc liste de întrebări de la traducători din toată lumea, uneori despre același pasaj.

Urmează corectura, în care se caută greșelile de scriere și de punctuație, apoi paginarea și încă o corectură. Pentru un roman de lungime obișnuită, tot procesul durează, de regulă, câteva luni.

Și traducerea automată?

Programele de traducere automată au devenit foarte bune la textele tehnice, la instrucțiuni sau la e-mailuri. Unele edituri le folosesc ca punct de plecare pentru anumite tipuri de cărți.

În literatură, însă, diferența se simte. Un program traduce frază cu frază. Un traducător bun citește cartea ca întreg: știe că o replică de la pagina 40 pregătește o surpriză de la pagina 300 și că un personaj nu ar vorbi niciodată într-un anumit fel. Organizațiile traducătorilor literari din Europa cer ca textele traduse sau revizuite cu ajutorul programelor să fie semnalate ca atare.

Numele de pe copertă

Data viitoare când deschizi o carte tradusă, uită-te la pagina de gardă, unde scrie „traducere de…”. Fiecare propoziție pe care o vei citi a fost scrisă, de fapt, de acel om. Când spui că îți place cum scrie un autor străin, vorbești, de fapt, și despre traducătorul lui.