De ce miros cărțile vechi așa cum miros

Cine a intrat vreodată într-un anticariat cunoaște mirosul: dulceag, puțin prăfos, cu o notă de vanilie. Mulți cititori îl iubesc și e unul dintre motivele pentru care unii nu se împacă deloc cu cărțile electronice. Mirosul are o explicație chimică precisă și, în mod neașteptat, o întrebuințare.

Hârtia nu e un material mort

Hârtia este făcută în principal din celuloză, fibrele care dau tărie pereților celulelor vegetale. Hârtia fabricată din lemn conține, pe lângă celuloză, și lignină, substanța care leagă fibrele între ele în trunchiul copacului. La aceasta se adaugă clei, cerneluri, adezivi din legătură și, uneori, pielea sau pânza coperților.

Toate aceste materiale se degradează lent, sub acțiunea aerului, a luminii, a umezelii și a acizilor din hârtia însăși. Pe măsură ce moleculele mari se rup, eliberează în aer molecule mici și ușoare, numite compuși organici volatili. Pe aceștia îi simțim cu nasul. Mirosul de carte veche este, la propriu, o carte care se evaporă foarte încet.

Din ce e făcut mirosul

În 2009, o echipă condusă de chimistul Matija Strlič, de la University College London, a analizat aerul din jurul câtorva zeci de cărți și documente vechi. Autorii au descris mirosul ca pe un amestec de note ierboase, cu o urmă acrișoară de acizi și cu un iz de vanilie, peste un fond de mucegai. Au identificat și moleculele răspunzătoare. Câteva dintre cele mai importante:

• Vanilina. Rezultă din descompunerea ligninei și este aceeași moleculă care dă aroma păstăilor de vanilie. De aceea cărțile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din secolul XX, tipărite pe hârtie din lemn, miros adesea a prăjitură.
• Benzaldehida. Miroase a migdale.
• Furfuralul. Are o notă dulce, de pâine sau de migdale. Apare din degradarea celulozei și este un bun indicator al stării hârtiei.
• Acidul acetic. Dă nota acrișoară, de oțet, semn al hârtiei acide.
• Compuși cu miros dulceag sau ușor floral, care vin în parte din cerneluri și adezivi.

Proporțiile diferă de la o carte la alta. Două volume tipărite în același an pot mirosi diferit, în funcție de hârtie, de legătură și de locul în care au stat.

De ce o carte din 1700 miroase altfel decât una din 1900

Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, hârtia europeană se făcea din cârpe de in și de cânepă, adică din celuloză aproape curată, și se încleia cu gelatină. Este o hârtie stabilă, care îmbătrânește frumos. Cărțile foarte vechi miros, de regulă, mai slab și mai degrabă a lemn, a piele și a pivniță uscată.

Apoi a apărut hârtia din pastă de lemn, bogată în lignină și încleiată cu substanțe acide. Este mult mai ieftină, dar se distruge singură: se îngălbenește, devine casantă și degajă tocmai compușii cu miros puternic. Parfumul intens de anticariat este, în bună măsură, mirosul acestei hârtii.

Nasul ca instrument de diagnostic

Cercetarea lui Strlič nu a pornit din curiozitate. Bibliotecile și arhivele au milioane de volume și trebuie să afle care sunt în pericol. Metodele obișnuite cer tăierea unei bucățele de hârtie pentru analiză, ceea ce nu se poate face cu un manuscris prețios.

Echipa a arătat că, analizând doar aerul din jurul unei cărți, se poate afla destul de precis cât de acidă e hârtia, câtă lignină conține și cât de avansată este degradarea. Altfel spus, cartea poate fi „mirosită” cu un aparat, fără a fi atinsă. Conservatorii cu experiență făceau asta de mult, din instinct. Acum există și o metodă măsurabilă.

Ciocolată și cafea

În 2017, aceiași cercetători au dus ideea mai departe. Au pus vizitatorii unui muzeu să miroase un extract obținut dintr-o carte veche, fără să le spună ce este. Cele mai frecvente descrieri au fost „ciocolată” și „cafea”, urmate de „vechi”, „lemn” și „ars”.

Explicația e simplă: boabele de cacao și de cafea conțin și ele lignină și celuloză, iar prăjirea lor produce o parte dintre aceleași molecule. Echipa a analizat și mirosul bibliotecii de la Catedrala Sfântul Paul din Londra, descris de vizitatori ca lemnos, afumat, pământiu și cu iz de vanilie.

Pe baza acestor date, autorii au alcătuit o „roată a mirosurilor de carte veche”, asemănătoare cu cele folosite de degustătorii de vin, și au susținut că anumite mirosuri fac parte din patrimoniu și ar merita descrise și păstrate, la fel ca obiectele.

Și mirosul de carte nouă?

O carte abia ieșită din tipografie miroase și ea, dar din alt motiv. Nu e vorba de descompunere, ci de substanțele folosite la fabricare: chimicalele cu care a fost tratată hârtia, solvenții din cerneală și adezivul din cotor. De aceea, o carte cu multe ilustrații, tipărită pe hârtie lucioasă, miroase altfel decât un roman broșat.

Când mirosul e un semn rău

Nu orice miros de carte veche e plăcut și nevinovat.

• Mirosul de mucegai, de pivniță umedă, arată că au crescut ciuperci pe carte. Sporii pot trece la volumele vecine și pot supăra persoanele sensibile. O astfel de carte trebuie ținută separat și uscată bine.
• Mirosul puternic de oțet arată o hârtie foarte acidă, care se va fărâma.
• Mirosul de fum de țigară se impregnează în hârtie și pleacă greu. Ajută aerisirea îndelungată și păstrarea cărții câteva săptămâni într-o cutie închisă, alături de bicarbonat de sodiu sau cărbune activ, fără ca acestea să atingă paginile.

Pentru cărțile la care ții, regulile sunt puține: loc uscat și răcoros, departe de soare și de calorifer, cu aer care circulă. Sunt condițiile în care hârtia se degradează cel mai încet.