De ce contează literele cu care e tipărită o carte

În 1930, specialista în tipografie Beatrice Warde a ținut o conferință rămasă celebră. Tiparul bun, spunea ea, este ca un pahar de cristal limpede: rostul lui e să lase să se vadă vinul, nu să atragă atenția asupra sa. Dacă ai citit o sută de pagini fără să te gândești nicio clipă la litere, cineva și-a făcut bine treaba.

De la scrisul de mână la litera de tipar

Primele litere tipărite imitau scrisul copiștilor. Biblia lui Gutenberg folosește o literă gotică, ascuțită și deasă, așa cum se scria în Germania acelei vremi.

Literele cu care citim astăzi s-au născut în Italia. Umaniștii Renașterii preferau un scris rotund și aerisit, pe care îl credeau roman, deși era de fapt cel al copiștilor din vremea lui Carol cel Mare. În 1470, tipograful Nicolas Jenson a turnat la Veneția o literă după acest model, socotită și azi una dintre cele mai frumoase. Majusculele ei urmau inscripțiile romane săpate în piatră, iar minusculele, scrisul umanist. De aceea literele drepte se numesc, în tipografie, „romane”.

Câteva nume care au urmat se găsesc și azi în orice calculator:

• Garamond, după gravorul parizian Claude Garamond, din secolul al XVI-lea: elegant și liniștit, încă foarte folosit pentru romane.
• Caslon, litera engleză a secolului al XVIII-lea.
• Baskerville, creat pe la 1750 de John Baskerville, un tipograf din Birmingham: are contrast mai mare între liniile groase și cele subțiri.
• Bodoni și Didot, de la sfârșitul aceluiași secol: contrast dus la extrem, linii subțiri ca firul de păr. Arată splendid în titluri și obosesc în text lung.

Cu sau fără „piciorușe”

Micile prelungiri de la capetele literelor se numesc serife. Originea lor este legată, cel mai probabil, de felul în care erau pictate și apoi cioplite literele pe monumentele romane.

Literele fără serife au apărut la începutul secolului al XIX-lea, la început pentru afișe și reclame. Contemporanilor li s-au părut atât de urâte, încât au fost poreclite „grotești”. S-au impus în secolul XX, odată cu gustul modernist pentru forme simple. Cea mai cunoscută este Helvetica, desenată în Elveția în 1957, pe care o vedem pe indicatoare, în aeroporturi și pe siglele multor firme.

Cărțile se tipăresc, prin tradiție, cu litere cu serife, iar ecranele au folosit multă vreme litere fără. Se spune adesea că serifele „conduc ochiul” de-a lungul rândului. Cercetările nu au confirmat însă că un fel de literă s-ar citi mai repede sau mai ușor decât celălalt, atunci când ambele sunt bine desenate și au mărimea potrivită. Ce contează mai mult este obișnuința: citim cel mai ușor ce am citit cel mai des.

Povestea lui Times New Roman

În 1929, Stanley Morison, consilier tipografic, a criticat ziarul londonez The Times pentru că e prost tipărit și greu de citit. Ziarul l-a luat în serios și i-a cerut o literă nouă. Desenată sub îndrumarea lui de Victor Lardent, un desenator al ziarului, a apărut prima dată în 1932.

Scopul era economic: o literă îngustă, ca să încapă mult text pe o coloană, dar clară și la dimensiuni mici, pe hârtie proastă. Decenii mai târziu, a ajuns litera implicită a programelor de scris și, astfel, a milioane de referate și scrisori din toată lumea.

Nu doar litera, ci și pagina

Alegerea literei este doar o parte din lucru. La fel de mult contează cum este așezat textul.

• Lungimea rândului. Manualele de tipografie recomandă între 45 și 75 de semne pe rând, cu spații cu tot, și dau adesea drept ideală cifra de 66. Pe un rând prea lung, ochiul nimerește greu începutul următorului. Pe unul prea scurt, sare prea des.
• Distanța dintre rânduri. Rândurile înghesuite se încalecă. Cele prea rare destramă textul.
• Marginile. Albul din jurul textului nu este risipă. Îi dă ochiului odihnă și degetelor loc să țină cartea.
• Despărțirea în silabe și spațiile. Într-un text aliniat și la stânga, și la dreapta, spațiile dintre cuvinte trebuie să rămână egale. Altfel apar „râuri” albe care curg în josul paginii.
• Mărimea literei. Depinde de literă și de cititor: o carte pentru copii sau pentru vârstnici are nevoie de mai mult.

Tehnoredactorii au o vorbă: cititorul nu observă tipografia bună, dar o simte pe cea proastă, ca oboseală.

Litere-minune?

Din când în când apare câte o literă despre care se spune că ar rezolva o problemă. Au fost desenate fonturi speciale pentru persoanele cu dislexie, iar studiile care le-au testat au găsit, în cel mai bun caz, efecte mici. Ce pare să ajute cu adevărat este spațiul mai mare dintre litere și dintre rânduri, care se poate obține cu orice font.

În 2018 a făcut vâlvă o literă desenată anume greu de citit, pe ideea că efortul în plus ar ajuta memorarea. Experimentele făcute apoi de alte echipe nu au regăsit efectul.

Concluzia e mai degrabă liniștitoare: nu există o literă magică. Există litere bine desenate, folosite cu pricepere.

Uită-te la pagina de la sfârșit

Unele edituri trec, pe ultima pagină sau pe verso-ul paginii de titlu, o notă despre literele folosite și despre cel care a așezat cartea în pagină. Se numește colofon, de la un cuvânt grecesc care înseamnă „încheiere”, și e o tradiție moștenită de la copiștii medievali.

Cititoarele electronice îți dau o libertate pe care cartea tipărită nu o are: poți schimba singur litera, mărimea, marginile și distanța dintre rânduri. Merită să pierzi zece minute încercând, mai ales că recomandările de mai sus se aplică la fel și pe ecran.