Cum se tipărește o carte astăzi

O carte pare un teanc de foi lipite într-o copertă. De fapt, este un obiect construit după reguli vechi de sute de ani, care explică o mulțime de mărunțișuri pe care le observăm fără să le înțelegem. De pildă, de ce atâtea cărți au la sfârșit câteva pagini goale.

Înainte de tipar: textul devine pagină

După ce manuscrisul a trecut prin redactare și corectură, ajunge la tehnoredactor. Acesta așază textul în pagină: alege literele, mărimea lor, marginile, distanța dintre rânduri, felul în care încep capitolele. Tot el are grijă de detalii pe care cititorul le simte fără să le vadă, cum ar fi evitarea unui rând rămas singur în capul paginii.

Urmează încă o corectură, pe paginile așezate, apoi fișierul final pleacă la tipografie.

Tiparul offset

Cele mai multe cărți cu tiraj de la câteva sute de exemplare în sus se tipăresc prin procedeul offset, apărut la începutul secolului XX. Principiul se bazează pe faptul că apa și grăsimea nu se amestecă.

Pentru fiecare coală se face o placă subțire de aluminiu. Zonele care trebuie tipărite sunt tratate astfel încât să rețină cerneala, care e grasă, iar restul plăcii reține apa și respinge cerneala. Placa nu atinge hârtia. Ea transferă imaginea pe un cilindru îmbrăcat în cauciuc, iar acesta o trece pe hârtie. De aici și numele procedeului, care în engleză înseamnă „transfer”.

Un roman se tipărește cu o singură cerneală, cea neagră. Coperțile și cărțile ilustrate se tipăresc din patru culori suprapuse: azuriu, purpuriu, galben și negru. Puncte foarte mici din aceste patru cerneluri, așezate unele lângă altele, dau ochiului impresia tuturor celorlalte culori. Le poți vedea cu o lupă.

De ce au cărțile pagini goale la sfârșit

O carte nu se tipărește pagină cu pagină. Se tipărește pe coli mari, pe care încap, de regulă, 16 sau 32 de pagini, jumătate pe o față și jumătate pe cealaltă.

Paginile sunt așezate pe coală într-o ordine care pare haotică, unele chiar cu capul în jos. Totul capătă sens abia după ce coala e îndoită de câteva ori: paginile ajung una după alta, în ordinea corectă. Așezarea aceasta se numește impoziție. O coală îndoită formează un caiet, numit de tipografi fascicul.

De aici urmează că numărul de pagini al unei cărți trebuie să fie un multiplu de 16 sau, în unele cazuri, de 8. Dacă textul are 250 de pagini, cartea va avea 256. Cele șase pagini rămase sunt lăsate albe sau sunt umplute cu reclame la alte titluri ale editurii.

Folio, cvarto, octavo

Același principiu explică vechile denumiri ale formatelor. Pe vremea tiparului manual, mărimea unei cărți depindea de câte ori era îndoită coala:

• o singură dată: două foi, patru pagini, format in-folio, cel al cărților mari, de pupitru;
• de două ori: patru foi, opt pagini, in-cvarto;
• de trei ori: opt foi, șaisprezece pagini, in-octavo, formatul obișnuit al cărților de azi.

Până în secolul al XIX-lea, cărțile se vindeau adesea cu colile doar îndoite, netăiate, iar cititorul desfăcea paginile cu un cuțit de hârtie pe măsură ce citea.

Cusută sau lipită

Fasciculele sunt adunate în ordine și formează blocul cărții. Urmează legarea, care se poate face în două feluri.

Legătura cusută. Fiecare fascicul este cusut cu ață prin îndoitură și legat de vecinii lui. Blocul este apoi încleiat pe cotor. O carte cusută se deschide complet, stă deschisă pe masă și rezistă zeci de ani. O recunoști uitându-te la cotor de sus: se văd mănunchiurile de pagini, ca niște caiete mici.

Legătura lipită. Cotorul fasciculelor este tăiat, astfel încât rămân foi separate, care sunt apoi asprite pe margine și prinse direct într-un strat de adeziv. Este metoda mai rapidă și mai ieftină, folosită la majoritatea cărților broșate. Cu adezivii de acum treizeci-patruzeci de ani, astfel de cărți se desfăceau la a treia citire. Adezivii moderni rămân elastici și țin mult mai bine.

La o carte broșată, blocul este lipit într-o copertă de carton subțire, iar apoi totul este tăiat pe trei laturi, dintr-o singură mișcare, ca să iasă margini drepte.

La o carte cartonată, coperta se face separat, din două bucăți de carton gros îmbrăcate în hârtie sau pânză. Blocul este prins de ea prin forzațuri, foile duble de la începutul și sfârșitul volumului, lipite de interiorul coperților. Mica bandă colorată din capul cotorului se numește capitalband. Odinioară era cusută și întărea legătura. Astăzi este doar un ornament.

Tiparul digital

Offsetul are un cost fix mare, cu plăcile și cu reglarea mașinii, așa că devine avantajos abia de la câteva sute de exemplare. Pentru tiraje mici se folosește tiparul digital, care funcționează ca o imprimantă foarte mare și foarte rapidă: fără plăci, direct din fișier.

Pe el se sprijină tiparul la cerere. Cartea există doar ca fișier și este tipărită, exemplar cu exemplar, abia după ce a comandat-o cineva. Editurile nu mai țin stocuri, titlurile nu se mai epuizează, iar autorii se pot publica singuri fără să plătească un tiraj întreg.

Cum recunoști o carte bine făcută

• Se deschide ușor și rămâne deschisă. Dacă trebuie să tragi de ea, legătura e prea țeapănă.
• Marginea dinspre cotor e destul de lată. Textul nu trebuie să se piardă în îndoitură.
• Hârtia nu lasă să se vadă rândurile de pe verso.
• Hârtia ușor gălbuie obosește mai puțin ochii decât cea foarte albă și lucioasă.
• Paginile nu se ondulează. Fibrele hârtiei trebuie să fie paralele cu cotorul. Când nu sunt, cartea se deformează și se deschide greu.