Istoria hârtiei: din China până în biroul tău

Hârtia e atât de ieftină și de răspândită încât nu o mai băgăm în seamă. Timp de secole a fost însă o tehnologie păzită, a cărei rețetă a trecut încet de la un popor la altul. Fără ea, tiparul lui Gutenberg ar fi rămas o curiozitate: nu existau destule animale în Europa pentru ca toate cărțile să fie tipărite pe pergament.

O invenție chinezească

Tradiția chineză îi atribuie invenția lui Cai Lun, un înalt funcționar de la curtea dinastiei Han, care ar fi prezentat-o împăratului în anul 105. Rețeta lui folosea scoarță de dud, cânepă, cârpe vechi și plase de pescuit uzate.

Arheologii au găsit însă în China fragmente de hârtie mai vechi cu vreo două sute de ani. Cai Lun nu a inventat, deci, hârtia de la zero. Mai probabil a îmbunătățit procedeul și l-a făcut cunoscut la curte. Până atunci, chinezii scriau pe fâșii de bambus, grele și incomode, și pe mătase, foarte scumpă.

Cum se face hârtia

Principiul nu s-a schimbat de două mii de ani. Hârtia este o împâslitură de fibre vegetale.

1. Materia primă, bogată în celuloză, este înmuiată și bătută până când fibrele se desfac.
2. Fibrele sunt amestecate cu multă apă, într-o cadă.
3. O sită fină, prinsă într-o ramă, este scufundată în cadă și ridicată. Apa se scurge, iar pe sită rămâne un strat subțire de fibre încâlcite.
4. Foaia umedă este desprinsă, presată și uscată.

Această simplitate o deosebește de papirus, care se face din fâșii de plantă așezate una lângă alta, și de pergament, care este piele. Hârtia se poate face din aproape orice fibră vegetală, inclusiv din deșeuri.

Drumul spre apus

Hârtia s-a răspândit întâi în Asia de Est. A ajuns în Coreea și apoi în Japonia, unde călugării budiști au dus-o în secolul al VII-lea.

Spre vest, povestea cea mai cunoscută leagă trecerea de o bătălie: în 751, pe râul Talas, în Asia Centrală, o armată arabă a învins una chineză, iar printre prizonieri s-ar fi aflat meșteri de hârtie care au fost puși să lucreze la Samarkand. Episodul apare în surse arabe târzii și e posibil să fie o legendă. Hârtia era deja cunoscută în Asia Centrală, pe Drumul Mătăsii. Sigur este că, din secolul al VIII-lea, Samarkandul a devenit vestit pentru hârtia lui.

De acolo, meșteșugul a ajuns la Bagdad, unde spre sfârșitul aceluiași secol funcționa o manufactură de hârtie, apoi la Damasc, Cairo și în Africa de Nord. Lumea islamică a adus și schimbări tehnice: în lipsa dudului, s-au folosit cârpe de in și cânepă, iar fibrele au început să fie bătute cu ciocane puse în mișcare de roți de apă.

Urmările au fost mari. Hârtia ieftină a făcut posibile administrația întinsă a califatului, bibliotecile cu sute de mii de volume și avântul științei arabe.

Hârtia în Europa

Europa a cunoscut hârtia prin Spania aflată sub stăpânire musulmană. La Xàtiva, lângă Valencia, se făcea hârtie cel târziu în secolul al XII-lea. La început, europenii au privit-o cu neîncredere, ca pe un înlocuitor fragil al pergamentului. Unii conducători au interzis chiar folosirea ei pentru actele oficiale.

Marele centru european a devenit orașul italian Fabriano, unde se producea hârtie în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Meșterii de acolo au adus câteva îmbunătățiri importante:

• au încleiat foile cu gelatină animală, care dă o suprafață mai tare, potrivită pentru pana de gâscă;
• au perfecționat pivele cu ciocane acționate de apă;
• au inventat filigranul: un desen din sârmă prins pe sită, care lasă în foaie o urmă vizibilă în zare. Era marca producătorului, iar astăzi îi ajută pe istorici să dateze documentele.

Din Italia, morile de hârtie s-au răspândit în Franța și în Germania, unde prima a fost înființată la Nürnberg, în 1390. Când Gutenberg și-a început lucrul, pe la 1450, hârtia era deja un produs obișnuit și de câteva ori mai ieftin decât pergamentul.

Criza cârpelor

Timp de secole, hârtia europeană s-a făcut din cârpe: haine vechi de in și de cânepă, adunate de negustori ambulanți. Pe măsură ce se tipărea tot mai mult, cârpele au devenit insuficiente. În secolul al XVIII-lea, unele țări au interzis exportul lor, iar în Anglia o lege cerea ca morții să fie îngropați în lână, pentru ca inul să rămână pentru hârtie.

Soluția a venit în două etape. În 1798, francezul Louis-Nicolas Robert a brevetat o mașină care făcea hârtie în bandă continuă, în loc de foi separate. Perfecționată în Anglia cu banii fraților Fourdrinier, ea le poartă și azi numele. Apoi, în anii 1840, germanul Friedrich Gottlob Keller a pus la punct un procedeu de a obține pastă de hârtie din lemn măcinat. Câteva decenii mai târziu au apărut metodele chimice de a separa celuloza din lemn.

Hârtia a devenit dintr-odată foarte ieftină. Fără ea nu ar fi existat ziarul de un ban, romanul în fascicule și școala cu caiete pentru toată lumea.

Hârtia care se sfărâmă

Ieftinirea a avut un preț, descoperit abia mai târziu. Hârtia din lemn făcută în secolul al XIX-lea și în bună parte din secolul XX conține lignină și a fost încleiată cu substanțe acide. Cu timpul, acidul rupe fibrele de celuloză: foile se îngălbenesc, devin casante și se fărâmă la atingere.

Rezultatul e un paradox pe care îl cunosc toți bibliotecarii: o carte tipărită în 1500 pe hârtie din cârpe arată adesea mai bine decât un ziar din 1950. Din a doua jumătate a secolului XX, cărțile de calitate se tipăresc pe hârtie fără acid, iar bibliotecile au programe de neutralizare a acidului pentru fondurile vechi.

Și astăzi

De câteva decenii se anunță „biroul fără hârtie”. Între timp, consumul mondial de hârtie și carton a continuat să crească, mai ales din cauza ambalajelor. Hârtia de scris și de tipar scade în unele țări, dar materialul inventat în China acum două mii de ani rămâne unul dintre cele mai folosite.