De la sul la codex: de ce au cărțile pagini

Dacă i-ai fi dat unui roman din vremea lui Cicero o carte de azi, ar fi știut să citească literele, dar obiectul i s-ar fi părut ciudat. Pentru el, o carte era un sul lung de câțiva metri, pe care îl desfășurai cu o mână și îl înfășurai cu cealaltă. Trecerea de la sul la cartea cu pagini a fost, poate, cea mai importantă schimbare din istoria cărții dinaintea tiparului.

Sulul de papirus

Papirusul este o plantă care creștea din belșug în mlaștinile de pe malul Nilului. Egiptenii îi tăiau tulpina în fâșii subțiri, pe care le așezau unele lângă altele, apoi puneau deasupra un al doilea strat, perpendicular pe primul. Foile erau presate, uscate și netezite. Lipite cap la cap, formau un sul.

Egiptul a folosit papirusul încă din mileniul al III-lea î.Hr. și l-a exportat în toată lumea mediteraneeană. Grecii și romanii au scris pe el secole de-a rândul. Textul era așezat în coloane înguste, una lângă alta, de-a lungul sulului. Un sul obișnuit avea câțiva metri și cuprindea cam cât un capitol mai lung de astăzi. De aceea operele antice sunt împărțite în „cărți”: Iliada are 24 de cânturi pentru că, la un moment dat, a fost împărțită în 24 de suluri.

Neajunsurile sulului

Sulul avea eleganța lui, dar și limite serioase:

• Se scria pe o singură față. Cealaltă rămânea goală.
• Cerea ambele mâini. Era greu să citești și să iei notițe în același timp.
• Nu puteai sări ușor la un pasaj. Ca să ajungi la mijlocul textului trebuia să derulezi tot ce era înainte. Nu existau numere de pagină la care să trimiți.
• O operă lungă însemna multe suluri. Lucrarea unui istoric putea umple un coș întreg.
• Papirusul era fragil. Rezista bine în clima uscată a Egiptului, dar se strica repede în umezeală.

Pergamentul

Al doilea material de scris al Antichității a fost pergamentul: piele de vițel, oaie sau capră, curățată de păr, întinsă pe un cadru, răzuită și lustruită. Numele vine de la orașul Pergam, din Asia Mică.

Scriitorul roman Pliniu cel Bătrân relatează o poveste despre originea lui. Regii din Pergam ar fi vrut să își facă o bibliotecă pe măsura celei din Alexandria, iar egiptenii, geloși, ar fi oprit exportul de papirus, așa că la Pergam s-a perfecționat scrisul pe piele. Povestea e, cel mai probabil, o legendă, fiindcă pieile se foloseau la scris cu mult înainte. Dar orașul a fost într-adevăr un mare centru de producție.

Pergamentul era mai scump decât papirusul, dar mai rezistent, se putea scrie pe ambele fețe și putea fi îndoit fără să crape. Ultima însușire s-a dovedit hotărâtoare.

Apare codexul

Romanii foloseau pentru însemnări zilnice tăblițe de lemn acoperite cu ceară, legate între ele cu șnururi, ca un mic carnet. Un astfel de mănunchi de tăblițe se numea codex. La un moment dat, cineva a înlocuit tăblițele cu foi de pergament îndoite și cusute. Așa a apărut cartea cu pagini.

Poetul Marțial, la sfârșitul secolului I d.Hr., le recomandă cititorilor săi ediții de acest fel ale unor autori cunoscuți, lăudând faptul că sunt ușor de luat la drum și pot fi ținute într-o singură mână. Este una dintre primele mențiuni ale cărții cu pagini folosite pentru literatură. Moda nu a prins imediat: pentru cititorii cultivați, sulul rămânea forma serioasă, iar codexul era bun pentru notițe.

De ce a învins codexul

Schimbarea a durat cam trei secole. Pe la anul 300, cele două forme erau folosite aproximativ în aceeași măsură. Până în secolul al V-lea, sulul aproape dispăruse ca formă a cărții. Avantajele codexului erau limpezi:

• foloseai ambele fețe ale foii, deci încăpea de două ori mai mult text în același material;
• o singură carte putea cuprinde ce înainte ocupa multe suluri;
• puteai deschide direct la locul dorit și puteai compara ușor două pasaje;
• coperțile protejau textul;
• cărțile se puteau stivui și așeza pe rafturi.

Un rol important l-au avut creștinii. Dintre manuscrisele creștine timpurii care s-au păstrat, covârșitoarea majoritate sunt codexuri, într-o vreme în care literatura păgână era copiată încă mai ales pe suluri. Motivele sunt discutate. Poate conta faptul că un codex putea cuprinde toate cele patru evanghelii la un loc. Poate că era pur și simplu mai ieftin și mai ușor de purtat de către niște comunități care călătoreau mult. Când creștinismul a devenit religia dominantă a imperiului, forma lui de carte a devenit forma obișnuită.

Ce s-a pierdut pe drum

Trecerea a avut și un preț. Textele vechi care nu au fost copiate din suluri în codexuri s-au pierdut, în cea mai mare parte, pe măsură ce papirusul se dezintegra. A copia costa, așa că s-a copiat ce părea util și important oamenilor din secolele al IV-lea și al V-lea. O mare parte din literatura greacă și latină a dispărut atunci, din lipsă de interes, nu prin incendii sau cenzură.

O formă care a rezistat la toate

De atunci, s-au schimbat materialul, de la pergament la hârtie, și felul în care sunt puse literele pe pagină, de la pana copistului la tipar și la imprimantă. Forma a rămas aceeași timp de aproape două mii de ani: foi îndoite, cusute la cotor, între două coperți.

Sulul, în schimb, a avut o revenire neașteptată: pe ecrane, derulăm din nou texte de sus în jos. Ne plângem atunci de același lucru ca vechii romani, că e greu să regăsești un pasaj.