Cum se făcea o carte în Evul Mediu

Astăzi o carte costă cât un prânz. Timp de o mie de ani, în Europa, o carte a costat cât o casă sau cât o turmă. Fiecare exemplar era făcut de mână, de la primul rând până la ultimul, iar pentru unul singur lucrau, pe rând, mai mulți meșteșugari.

Totul începea cu o piele

Hârtia a ajuns în Europa târziu, așa că manuscrisele medievale sunt scrise în cea mai mare parte pe pergament: piele de vițel, oaie sau capră. Pregătirea lui era o meserie în sine.

Pielea era ținută câteva zile într-o baie de var, care slăbea părul. Apoi era curățată, întinsă puternic pe un cadru de lemn și răzuită cu un cuțit curbat, în formă de semilună, până devenea subțire și netedă. Uscată sub tensiune, ajungea o foaie albă-gălbuie, tare și elastică. La sfârșit era frecată cu piatră ponce și cu praf de cretă, ca să primească bine cerneala.

Dintr-o piele ieșeau doar câteva foi mari. Pentru o Biblie întreagă, de dimensiuni mari, era nevoie de pieile a câteva sute de animale. Defectele se văd și azi în manuscrise: găuri ovale, acolo unde o rană a animalului s-a lărgit la întindere, uneori cusute cu ață colorată sau ocolite pur și simplu de text.

Caietele și liniatura

Foile erau tăiate, îndoite și grupate în caiete, de regulă de câte patru foi îndoite, adică opt file. Copistul lucra caiet cu caiet, iar legarea venea abia la sfârșit.

Înainte de scris, pagina trebuia liniată. Copistul înțepa marginile cu un vârf ascuțit, la distanțe egale, apoi trăgea rânduri între înțepături: la început prin apăsare, cu un vârf tocit, mai târziu cu plumb sau cu cerneală. Dacă privești un manuscris din apropiere, vezi adesea și șirul de înțepături, și liniile.

Pana și cerneala

Se scria cu pană de gâscă sau de lebădă. Vârful era tăiat cu un cuțit mic, pe care copistul îl ținea în cealaltă mână și cu care ascuțea pana din nou, de zeci de ori pe zi. Același cuțit ținea pagina nemișcată și răzuia greșelile. Pe pergament, o literă greșită se poate rade.

Cerneala cea mai folosită era cea ferogalică. Se făcea din gogoși de ristic, niște umflături care apar pe stejari în urma înțepăturii unei viespi, amestecate cu o sare de fier și cu gumă arabică. Dădea un negru adânc și pătrundea în pergament. Cu timpul, în multe manuscrise s-a decolorat spre maro.

Munca era lentă și istovitoare. Un copist bun scria câteva pagini pe zi. O carte lungă cerea luni, uneori ani. Copiștii își lăsau din când în când oboseala pe marginea paginii sau în nota de final: unul se plânge de frig, altul scrie că trei degete țin pana, dar tot trupul trudește, altul mulțumește lui Dumnezeu că a terminat.

Roșu, albastru și aur

Copistul lăsa goluri pentru titluri, inițiale și imagini. După el venea rubricatorul, care scria cu roșu titlurile și primele litere ale secțiunilor. De la cuvântul latin pentru „roșu” avem și azi cuvântul „rubrică”.

La cărțile scumpe urma miniaturistul. Culorile se făceau din pigmenți măcinați și amestecați cu albuș de ou sau cu gumă. Roșul aprins venea adesea din miniu, un compus de plumb numit în latină minium. De aici vine cuvântul „miniatură”, care la origine nu avea nicio legătură cu mărimea. Cel mai prețios albastru se obținea din lapislazuli, o piatră adusă tocmai din Afganistan, mai scumpă decât aurul.

Aurul însuși se punea în foițe foarte subțiri, lipite pe un strat ușor ridicat și apoi lustruite cu un dinte de animal sau cu o piatră netedă. De la strălucirea lui vine numele de manuscris „iluminat”.

Legătura

Caietele terminate erau cusute pe benzi de piele sau pe sfori, iar capetele acestora erau prinse în două scânduri de lemn, de obicei de stejar sau de fag. Scândurile erau îmbrăcate în piele. Cărțile de mare preț primeau ferecături de metal, fildeș sau pietre.

Aproape toate aveau încuietori metalice. Motivul era practic: pergamentul trage umezeală din aer și se ondulează, iar o carte lăsată liberă se desface în evantai. Încuietorile o țineau strânsă.

Cine făcea cărțile

În prima parte a Evului Mediu, cărțile s-au făcut aproape numai în mănăstiri, în încăperi numite scriptorii. Copierea era socotită o formă de rugăciune și de muncă. Se copiau mai ales Scriptura și cărțile de slujbă, dar și autori antici, cărora călugării le datorăm supraviețuirea.

Din secolul al XII-lea, odată cu apariția universităților, cererea de cărți a crescut mult. În orașe precum Paris sau Bologna au apărut ateliere laice, cu copiști plătiți la bucată, librari și miniaturiști de meserie. Pentru studenți s-a pus la punct chiar un sistem de închiriere a manualelor pe caiete separate, ca să poată fi copiate de mai mulți oameni în același timp.

Printre cele mai admirate manuscrise se află Cartea din Kells, o evanghelie realizată în jurul anului 800, în mediul călugărilor irlandezi, și cărțile de rugăciuni pentru laici din secolul al XV-lea, numite Cărți ale orelor, comandate de nobili și de negustori bogați.

Sfârșitul unei lumi

Spre 1450, tiparul lui Gutenberg a început să facă în câteva săptămâni ceea ce un copist făcea într-un an. Manuscrisul nu a dispărut peste noapte, iar primele cărți tipărite îl imitau cu grijă, cu inițiale pictate de mână. Dar meseria de copist s-a stins în câteva generații.

Pergamentul vechi a avut de multe ori o a doua viață: foile manuscriselor considerate depășite au fost tăiate și folosite la întărirea legăturilor cărților tipărite. Cercetătorii mai descoperă și astăzi, în cotoarele unor volume, fragmente de texte medievale pierdute.