Cum a apărut cartea de buzunar

Cartea broșată, mică și ieftină, este atât de obișnuită încât pare că a existat dintotdeauna. De fapt, a trebuit inventată de mai multe ori. De fiecare dată, cineva a făcut același pariu: că există mult mai mulți cititori decât cred editorii, cu condiția ca o carte să încapă în buzunar, la propriu și la figurat.

Veneția, 1501: Aldus Manutius

Primele cărți tipărite erau mari și grele. Se citeau la pupitru, într-o bibliotecă sau într-o mănăstire. Cel care a schimbat asta a fost Aldus Manutius, un învățat devenit tipograf la Veneția.

În 1501, Aldus a început să publice autori clasici, Vergiliu primul, într-un format mic, numit octavo, în care coala de tipar este îndoită de trei ori. Cărțile lui puteau fi ținute într-o mână și purtate într-o desagă. Le-a scos fără comentariile savante care umpleau de obicei marginile, doar cu textul curat.

Pentru aceste ediții a comandat și o literă nouă, înclinată și îngustă, tăiată de gravorul Francesco Griffo după scrisul de mână al umaniștilor. Este strămoșul literelor cursive, numite în multe limbi „italice”, tocmai pentru că au apărut în Italia. La început nu se foloseau pentru sublinieri, ca astăzi, ci pentru tot textul.

Cărțile aldine nu erau ieftine și se adresau oamenilor cultivați. Dar au impus o idee nouă: cartea ca obiect personal, pe care îl iei cu tine.

Secolul al XIX-lea: colecțiile pentru toți

Abia revoluția industrială a făcut cartea cu adevărat ieftină. Presa cu abur, hârtia din lemn și căile ferate au schimbat totul: se putea tipări mult, pe hârtie de câțiva bani, iar călătorii din trenuri aveau nevoie de ceva de citit.

În Germania, editorul Tauchnitz, din Leipzig, a lansat în 1841 o colecție de autori englezi în volume broșate, vândute călătorilor de pe continent. În 1867, editura Reclam a pornit „Universal-Bibliothek”: clasici ai literaturii lumii, în broșuri mici, la un preț pe care și-l permitea orice elev. Colecția există și azi, iar cărticelele ei galbene sunt cunoscute de orice licean german. Reclam a montat mai târziu, în gări, și automate de vândut cărți.

În România, ideea a fost preluată în 1895, când editorul Carol Müller a lansat la București „Biblioteca pentru toți”, după modelul lui Reclam. Trecută apoi pe la mai multe edituri, colecția a adus în casele românilor, timp de peste un secol, literatura română și universală la preț mic.

Penguin, 1935

Cu toate acestea, în Anglia anilor 1930, cărțile bune rămâneau scumpe. Cele ieftine, vândute în gări, erau socotite literatură de mâna a doua.

Povestea spune că editorul Allen Lane se întorcea dintr-o vizită la Agatha Christie și, pe peronul gării din Exeter, nu a găsit nimic de citit în afară de reviste și romane proaste. De aici i-ar fi venit ideea: literatură de calitate, în ediții broșate, la șase penny, cât costa un pachet de zece țigări.

Ceilalți editori au fost convinși că va da faliment. La acel preț, o carte trebuia vândută în tiraje uriașe ca să aducă profit. Primele zece titluri Penguin au apărut în vara lui 1935 și includeau cărți de Ernest Hemingway și Agatha Christie. Proiectul a fost salvat de o comandă mare venită de la lanțul de magazine Woolworth, unde cărțile s-au vândut alături de mărunțișuri casnice. În primul an s-au vândut în jur de trei milioane de exemplare.

O parte din succes a ținut de aspect. Coperțile nu aveau ilustrații țipătoare, ci trei benzi orizontale și o culoare pentru fiecare gen: portocaliu pentru ficțiune, verde pentru romane polițiste, albastru pentru biografii. Arătau serios și se recunoșteau de la distanță. În 1937 a urmat colecția Pelican, de cărți de știință și de idei pentru publicul larg.

America și cartea de 25 de cenți

În Statele Unite, formula a fost preluată în 1939 de Robert de Graff, care a lansat Pocket Books, cu un cangur drept emblemă și cu prețul de 25 de cenți. Marea lui găselniță a fost distribuția. Țara avea puține librării, dar zeci de mii de chioșcuri de ziare, farmacii și magazine. Cărțile au ajuns pe rafturi rotative, lângă gumă de mestecat.

Al Doilea Război Mondial a desăvârșit schimbarea. Editorii americani au tipărit pentru soldați peste o sută de milioane de cărți într-un format special, gândit să încapă în buzunarul uniformei. Milioane de tineri care nu citiseră niciodată o carte de plăcere s-au întors acasă cititori.

Lipită, nu cusută

Cartea de buzunar a fost posibilă și datorită unei tehnici de legare. La o carte tradițională, colile îndoite sunt cusute cu ață. La cea ieftină, cotorul este tăiat și filele sunt prinse direct în clei, de o copertă de carton subțire. Procedeul este mult mai rapid și mai ieftin. Reversul îl știe oricine a avut o ediție veche de buzunar din care au început să cadă foile: adezivii de la început se uscau și crăpau. Cei de astăzi sunt mult mai rezistenți.

Ce a schimbat

Cartea de buzunar a mutat cititul din bibliotecă în tramvai, pe plajă și în pat. A făcut din carte un lucru pe care îl poți cumpăra fără să te gândești de două ori, pe care îl poți împrumuta, îndoi și uita într-un tren. A schimbat și economia editurilor: o carte apare întâi cartonată, la preț mare, apoi broșată, pentru toată lumea.

Mulți critici ai vremii s-au temut că ieftinirea va înjosi literatura. S-a întâmplat pe dos: clasicii au ajuns, pentru prima dată, la cititori care înainte nu și-i puteau permite.