Cum să ții un jurnal de lectură

Cu puține excepții, memoria păstrează dintr-o carte foarte puțin: o impresie, câteva imagini, poate o idee. Un jurnal de lectură nu schimbă felul în care funcționează memoria, dar îți lasă un loc în care să te poți întoarce. Peste zece ani, câteva rânduri scrise de mâna ta vor spune mai mult despre o carte decât orice rezumat.

Un obicei foarte vechi

Cititorii își iau notițe de când există cărți. În Renaștere, elevii și cărturarii erau învățați să țină un „caiet de locuri comune”: un registru în care copiau pasaje, maxime și idei din lecturile lor, grupate pe teme. Erasmus recomanda metoda pentru oricine voia să scrie și să vorbească bine. Asemenea caiete au ținut, de-a lungul secolelor, foarte mulți scriitori și oameni de știință.

Filosoful englez John Locke a mers mai departe și a publicat o metodă proprie de a face indexul unui astfel de caiet, astfel încât orice notiță să poată fi regăsită repede. Problema lui era aceeași cu a noastră: a aduna notițe e ușor, a le regăsi e greu.

În secolul XX, sociologul german Niklas Luhmann a dus ideea la extrem. Și-a scris notele pe fișe mici de hârtie, fiecare cu o singură idee, numerotate și legate între ele prin trimiteri. La sfârșitul vieții avea aproximativ 90.000 de fișe și punea pe seama lor numărul neobișnuit de mare de cărți și articole pe care le publicase. Metoda lui, numită Zettelkasten, „cutia cu fișe”, are astăzi mulți adepți.

Ce să notezi

Un jurnal de lectură poate fi oricât de simplu. Varianta minimă, care ia două minute pentru fiecare carte:

• titlul, autorul și data la care ai terminat-o;
• cum ai ajuns la ea: cine ți-a recomandat-o, unde ai dat de ea;
• două-trei propoziții despre ce ți-a rămas.

Dacă vrei mai mult, adaugă pe rând:

• Citate, copiate cu numărul paginii. Copiatul de mână e lent, și tocmai de aceea alegi doar ce contează.
• Ideile principale, cu vorbele tale. Pentru cărțile de nonficțiune, este partea cea mai valoroasă: a reformula te obligă să verifici că ai înțeles.
• Reacția ta. Ce te-a enervat, ce te-a convins, unde nu ești de acord, la ce te-a făcut să te gândești.
• Legături. Alte cărți la care te-a trimis, autori pomeniți pe care vrei să îi cauți.
• Împrejurările. Unde erai, ce se întâmpla în viața ta. Pare lipsit de importanță, dar peste ani va fi partea care te face să îți amintești totul.

Rezumatul nu e jurnal

Greșeala cea mai frecventă este transformarea jurnalului într-o colecție de rezumate. Rezumatul unei cărți se găsește oriunde. Ce nu se găsește nicăieri este ce ai gândit tu când ai citit-o. O notiță ca „Finalul m-a dezamăgit, mi s-a părut că autorul nu a avut curaj” îți va fi mai utilă decât o jumătate de pagină de intrigă.

Din același motiv, nu copia prea mult. Zece citate alese sunt o comoară. Două sute de pasaje subliniate sunt o a doua carte, pe care nu o vei reciti.

Hârtie sau aplicație?

Caietul are farmecul lui: scrisul de mână încetinește gândul, nu te întrerupe nimic și rămâne un obiect pe care îl poți răsfoi. Partea slabă e căutarea. O rezolvi lăsând primele pagini goale pentru un cuprins în care treci fiecare carte și pagina la care se află.

Un document sau o aplicație de notițe se caută instantaneu, se poate reorganiza și e mereu la tine. Cititoarele electronice îți salvează automat pasajele evidențiate, ceea ce e comod, dar te tentează să aduni fără să prelucrezi. Dacă mergi pe varianta digitală, ia-ți obiceiul de a scrie tu câteva rânduri la sfârșitul cărții, nu doar de a strânge sublinieri.

Un tabel e potrivit dacă îți plac evidențele: titlu, autor, an, gen, o notă de la unu la cinci. După câțiva ani poți vedea ce citești de fapt, nu ce crezi că citești.

Alegerea contează mai puțin decât continuitatea. Cel mai bun sistem este cel pe care îl vei folosi și peste trei ani.

Când să scrii

Cel mai bun moment este în primele una-două zile după ce ai terminat cartea, cât e încă proaspătă. Dacă aștepți o lună, vei scrie despre ce îți amintești, nu despre ce ai citit. Pentru cărțile din care vrei să înveți, notează și pe parcurs: o propoziție la sfârșitul fiecărui capitol e de ajuns.

Nu ține jurnalul ca pe o temă pentru acasă. Dacă o carte nu ți-a lăsat nimic, un rând e suficient: „Citită în martie. Nu mi-a spus mare lucru.” Și asta e o informație.

La ce folosește, până la urmă

• Ții minte mai mult. A scrie din memorie despre o carte este exact exercițiul pe care psihologii îl recomandă pentru fixarea a ceea ce ai învățat.
• Citești mai atent. Când știi că vei avea ceva de notat, citești căutând.
• Poți recomanda. Când cineva îți cere o carte bună, ai de unde alege.
• Te vezi pe tine. Recitit după ani, un jurnal de lectură este un fel de autobiografie: ce te interesa, ce te speria, ce ai înțeles abia mai târziu.

Începe cu următoarea carte pe care o termini și cu trei rânduri. Lista cărților citite până acum o poți lăsa necompletată.