Cum să citești o carte dificilă

Fiecare cititor are pe raft o carte care îl intimidează: un tratat de filosofie, o istorie în trei volume, un clasic despre care toată lumea vorbește și pe care puțini l-au terminat. De obicei o deschidem, citim treizeci de pagini cu tot mai mult efort și o punem la loc. Problema e rar cartea și aproape niciodată inteligența cititorului. Cel mai des, e metoda.

O carte despre cum se citesc cărțile

În 1940, filosoful american Mortimer Adler a publicat un volum cu un titlu care pare o glumă: „Cum se citește o carte”. A devenit un succes neașteptat și a fost revăzut în 1972, împreună cu Charles Van Doren. Ideea lui de bază este că a citi nu e un singur lucru. Există mai multe feluri de citit, iar a citi o carte grea cu metoda potrivită pentru un ziar este ca și cum ai urca un munte în papuci.

Adler distinge patru niveluri. Fiecare îl cuprinde pe cel dinainte.

1. Lectura elementară

Este ce învățăm în școala primară: să descifrăm cuvintele și să înțelegem ce spune fraza. Pentru un adult pare încheiată, dar revine de fiecare dată când citim într-o limbă străină sau într-un domeniu cu vocabular necunoscut. Dacă într-o carte te împiedici de termeni la fiecare rând, problema e aici, iar soluția e un dicționar sau o carte introductivă citită înainte.

2. Lectura de inspecție

Acesta este nivelul pe care aproape toată lumea îl sare și, după Adler, cel care face cea mai mare diferență. Scopul lui: să afli, într-un timp scurt, despre ce este cartea și cum e construită. Are doi pași.

Răsfoirea sistematică. Într-o jumătate de oră până la o oră:

• citește titlul, subtitlul și prefața;
• studiază cuprinsul ca pe o hartă;
• uită-te la indice, dacă există, ca să vezi ce termeni revin cel mai des;
• citește începutul și sfârșitul capitolelor care par centrale;
• citește ultimele pagini, unde autorii își rezumă de obicei teza.

La final ar trebui să poți spune ce fel de carte este și ce încearcă să demonstreze. Uneori vei descoperi și că nu merită citită, ceea ce e tot un câștig.

Lectura superficială. Citește cartea de la un capăt la altul fără să te oprești la ce nu înțelegi. Sfatul sună ciudat, dar este poate cel mai valoros din tot volumul. Cei mai mulți se împotmolesc pentru că vor să lămurească fiecare pasaj obscur înainte de a merge mai departe. Mergând înainte, afli că multe dintre nelămuriri se rezolvă singure câteva pagini mai încolo. Iar dacă ai înțeles doar jumătate, ai totuși jumătate, în loc de trei capitole stoarse până la epuizare.

3. Lectura analitică

Aceasta este citirea temeinică, pentru cărțile care o merită. Adler o descrie ca pe o conversație în care cititorul are datoria să pună întrebări. Principalele sunt patru:

1. Despre ce este cartea, ca întreg? Încearcă să îi formulezi tema în una-două propoziții și să vezi din ce părți mari e alcătuită.
2. Ce spune în detaliu și cum? Găsește termenii-cheie și fii atent la sensul pe care li-l dă autorul, care poate diferi de cel obișnuit. Identifică afirmațiile principale și argumentele care le susțin.
3. Este adevărat? Abia acum vine critica. Regula lui Adler: nu ai dreptul să spui „nu sunt de acord” până nu poți spune cinstit „am înțeles”. Iar dezacordul trebuie să arate unde anume autorul e neinformat, greșit informat, ilogic sau incomplet.
4. Și ce dacă? Ce urmează din ce spune cartea, pentru tine sau pentru felul în care înțelegi lumea?

4. Lectura comparată

Ultimul nivel nu mai pornește de la o carte, ci de la o întrebare. Citești mai mulți autori care au scris despre aceeași temă și îi pui să discute între ei: unde se contrazic, unde spun același lucru cu alte cuvinte, ce a văzut unul și i-a scăpat celuilalt. Este felul în care se lucrează la o cercetare serioasă și cere ca primele trei niveluri să fie deja deprinse.

Scrie pe carte

Adler a susținut, într-un eseu celebru, că o carte nu e cu adevărat a ta până nu ai scris pe ea. Sublinierea singură ajută puțin. Ajută în schimb notele de pe margine: o întrebare, un „de ce?”, o trimitere la altă pagină, rezumatul unui capitol în trei rânduri, scris la sfârșitul lui. Dacă nu vrei să scrii pe carte, un caiet alături face același lucru.

Câteva sfaturi în plus

• Citește în reprize scurte, dar dese. Patruzeci de minute cu mintea limpede fac mai mult decât trei ore târziu în noapte.
• Începe cu o introducere. O carte bună de popularizare sau o prelegere despre subiect îți dă cadrul în care să așezi detaliile.
• Acceptă că nu vei înțelege tot. Cărțile mari se recitesc. Prima lectură e o recunoaștere a terenului.
• Nu orice carte merită efortul. Cele mai multe pot fi doar răsfoite. Păstrează lectura analitică pentru cele puține care te pot învăța ceva ce nu știai că îți lipsește.

Adler spunea că o carte bună este una aflată puțin deasupra ta: te obligă să te întinzi ca să ajungi la ea. Senzația de dificultate nu este, deci, un semn că ai ales greșit cartea.