Ce se întâmplă în creier când citim

Vorbitul vine de la sine: orice copil crescut printre oameni învață să vorbească fără lecții. Cititul nu. Scrisul are doar vreo cinci mii de ani, mult prea puțin pentru ca evoluția să fi construit în creier ceva special pentru el. Și totuși, un adult care citește bine recunoaște un cuvânt într-o fracțiune de secundă.

Un creier care își refolosește piesele

Neurologul francez Stanislas Dehaene a propus o explicație care a devenit foarte influentă: reciclarea neuronală. Creierul nu are o zonă pregătită din naștere pentru litere, dar are zone foarte bune la recunoscut forme, contururi și obiecte. Când învățăm să citim, o parte din această mașinărie vizuală este reprofilată pentru a recunoaște litere și grupuri de litere.

Zona respectivă se află în partea stângă a creierului, pe fața inferioară a lobului temporal, și a fost numită „zona formei vizuale a cuvintelor”. Dehaene îi spune, mai simplu, „cutia de scrisori” a creierului. La cei care nu știu să citească, aceeași regiune răspunde la fețe și obiecte. La cititori, ea se activează puternic la vederea cuvintelor scrise, indiferent de mărimea sau de forma literelor.

Ideea explică și un fapt curios: toate sistemele de scriere din lume, oricât de diferite, folosesc semne alcătuite din câteva linii care se întâlnesc în forme asemănătoare cu cele din natură, cum ar fi T, L sau Y. Scrisul s-a adaptat la ce putea recunoaște creierul, nu invers.

De la forme la sunete și la sens

Recunoașterea literelor este doar primul pas. De acolo, informația pleacă pe două căi care lucrează în paralel. Una leagă literele de sunete: este calea pe care o folosim când silabisim un cuvânt necunoscut, de pildă un nume străin. Cealaltă duce direct de la forma cuvântului la înțeles și funcționează pentru cuvintele pe care le-am văzut de mii de ori.

Un cititor începător se sprijină aproape numai pe prima cale, de aceea citește încet și cu efort. Cu exercițiu, a doua preia tot mai mult, iar cititul devine automat. Atât de automat, încât nu îl mai putem opri: este imposibil să te uiți la un cuvânt în limba ta și să nu îl citești.

Ochii nu alunecă, sar

Avem impresia că privirea curge lin de-a lungul rândului. În realitate, ochii se mișcă în salturi scurte și rapide, numite sacade, despărțite de pauze în care privirea stă pe loc. Doar în timpul acestor pauze, care durează în jur de un sfert de secundă, vedem efectiv textul.

La fiecare oprire distingem clar doar câteva litere, pentru că numai centrul retinei are rezoluția necesară. Restul rândului este neclar, dar util: creierul îl folosește ca să plănuiască următorul salt. Cam o zecime din salturi sunt întoarceri, în care revenim asupra unui cuvânt pe care nu l-am înțeles.

Vocea din cap

Mulți oameni „aud” textul în minte când citesc. Fenomenul se numește subvocalizare și nu este un obicei prost, cum susțin unele cursuri de citire rapidă. Cercetările arată că sunetul cuvintelor este activat aproape de fiecare dată când citim și că ne ajută să ținem minte începutul unei fraze până ajungem la sfârșitul ei. Când oamenii sunt împiedicați să subvocalizeze, înțelegerea textelor mai grele scade.

O poveste se simte aproape ca o experiență

Dincolo de descifrare, cititul pune la treabă zone întinse din creier. Studiile de imagistică arată că, atunci când citim despre o acțiune, se activează parțial regiunile pe care le-am folosi dacă am face sau am vedea acea acțiune. Un pasaj despre un miros implică zonele olfactive, unul despre o alergare, pe cele motorii. De aici vine senzația că ne „scufundăm” într-o carte.

Unii cercetători leagă de acest mecanism și un alt efect: ficțiunea ar funcționa ca un antrenament pentru înțelegerea celorlalți oameni, pentru că ne obligă să urmărim gândurile și intențiile personajelor. Rezultatele sunt încă discutate, iar efectele măsurate sunt mici, dar ideea este plauzibilă.

Ce înseamnă asta pentru noi

Dacă cititul este o deprindere construită, și nu un dar înnăscut, urmează câteva lucruri practice. Întâi, se învață prin exercițiu și se poate pierde parțial prin lipsă de exercițiu: cine nu a mai citit de mult o carte întreagă simte că îi este mai greu să rămână concentrat. Apoi, dificultățile de citire, cum este dislexia, nu au legătură cu inteligența: țin de felul în care se leagă între ele circuitele pentru litere și cele pentru sunete.

În fine, cercetătoarea Maryanne Wolf atrage atenția că citirea atentă, cea în care ne oprim, facem legături și judecăm ce am citit, are nevoie de timp, iar timpul este exact ce lipsește când doar răsfoim ecrane. Creierul devine bun la ce îl punem să facă des. Dacă vrem să putem citi în profunzime, trebuie, din când în când, chiar să o facem.